La inceput, am fost niste copii care se manifestau plingind, fara ca cineva sa stie exact ce avem nevoie. Am invatat sa vorbim, sa mergem, sa facem toate cele. Am mers la scoala, am facut prostii, lucruri bune, am crescut, ne-am maturizat. Acum avem un serviciu, niste responsabilitati, niste probleme, programe incarcate, datorii si cite si mai cite. In tot acest timp, ne-am bucurat de mici sau mai mari reusite.
Fie ca a fost vorba despre cadouri de la Mos Craciun, note bune la scoala, reusite sau pur si simplu de mintea de copil care ne-a permis. Mai tirziu, am inceput sa ne bucuram pentru salariu, cumparaturi, hobby-uri. Am trecut prin toate si vom mai trece pina cind vom inchide ochii. Totusi, cel putin un fost copil are o problema legata de ceea ce se intimpla. Eu. Sa zicem ca am ajuns matur. Sa zicem ca asa trebuie, asa este normal, ca asa se intimpla cu fiecare, indiferent de nume, oras sau tara, sex, simpatie politica sau credinta. Da, se prea poate. Insa simt ca ne pierdem bucuria. Si nu numai eu, si nu numai bucuria de a trai, ci chiar bucuria de a ne bucura. Nu mai avem acel ceva pe care il numim copilarie. Poate ca nu este normal ca un om matur, cu probleme, cu responsabilitati sa aiba in el un copil. Nu stiu. Dar cred ca asta ne lipseste. Prea le luam pe toate in serios. Prea ne facem probleme din ce nu avem. Prea ne legam la cap chiar daca nu ne doare. Prea refuzam copilaria care se inghesuie sa isi faca loc in viata noastra. Cred eu.
Pe vremea comunistilor nu am putut, pentru ca nu era in doctrina partidului. Acum nu putem pentru ca avem rate, criza, politica. Logic vorbind, fiecare virsta are cite ceva de fiecare parte a talerului balantei imaginare care ar trebui sa ne tina in echilibru. Asa cum un copil are problemele sale si se bucura in compensatie, tot asa si un adult are problemele sale, dar trebuie sa se si bucure. Ei bine, asta am cam uitat. Adica am ajuns sa credem ca ne bucuram, insa nu este asa. Pentru ca pur si simplu ne bucuram de lucruri care nu au nici o legatura cu noi. Ne bucuram spre exemplu ca am platit o rata. Sau ca factura de gaz de luna aceasta este mai accesibila. Sau pentru ca a cistigat Steaua partida cu Larnaca. Ne bucuram ca UE se rupe sau ca s-a rezolvat criza din zona euro. Ne bucuram ca am cumparat un telefon. Ne bucuram ca am primit o prima. Ne bucuram ca avem un serviciu, ca ne-am terminat treburile, ca ne-am reparat masina sau ca plecam intr-un concediu. Ne bucuram de toate, pe care tot noi ni le impunem, ni le programam. Nu vi se pare ca e putin anacronic sa vrem sa facem un lucru, iar apoi sa ne bucuram ca l-am facut. Dar sa nu ne bucuram de ... bucurie. De simplul fapt ca existam, si odata cu noi exista altii, altele, multe in jurul nostru. Nu este de ajuns? Ne trebuie tot timpul ceva? O motivatie? Pe care tot noi sa ne-o impunem? De ce? Si mai ales, cum? Cum am ajuns aici? Si cum schimbam totul?
Corneliu Manuel Sarbu
