Imi place fotbalul. Fotbalul adevarat, nu cel care se joaca, acum, in Romania. De fapt, imi place orice sport sau aproape orice sport jucat de catre profesionisti. Este un domeniu pe care daca il respecti, te respecta si te rasplateste pentru ceea ce ii oferi. Din acest domeniu au aparut concepte, precum fair-play sau sportivitate. A juca corect, despre asta este vorba. Insa, in cazul de fata, vreau sa ma refer la un alt atribut al sportului practicat de catre profesionisti.
Orice om normal face un lucru pentru ca isi doreste sa obtina ceva. Atunci cind este clar ca, dintr-un motiv sau altul, nu poate obtine ceea ce isi doreste, fie isi schimba obiectivele, fie se opreste. Este normal, este de inteles, este chiar si indicat, pentru a nu pierde timp si a depune eforturi pe care le-ar putea investi in alta parte.
In schimb, in sportul adevarat, nu acela dictat de bani, interese obscure sau personaje dubioase, nu exista aceasta varianta. Tin minte ca citeam declaratia unui fotbalist, caruia nu i-am retinut numele. De fapt, nici nu conteaza numele, echipa la care a jucat sau meciul despre care vorbim. Pina la urma, sportul se cladeste pe principii, nu pe nume si situatii. Dar intorcindu-ma la declaratia omului, acesta spunea cam asa: “Era un meci care pentru noi nu mai conta. Aveam deja 3 infingeri, nu mai erau nici sanse matematice, iar adversarii aveau nevoie de un punct. Noi mai aveam si un meci important in saptamina aceea si orice om normal ar fi facut ceea ce au facut cei care au decis in clubul nostru. Iar decizia a fost sa fie odihniti oamenii importanti. Dar eu nu am mers la 4 ani pe teren sa imi rup piciorul intr-o minge pe care la acea vreme nu o intelegeam, pentru asta. Nu mi-am “vindut” tineretea in vestiare, pe patul de spital, in fata unor oameni fara caracter ca sa ajung la momentul in care sa “imi pastrez fortele pentru o alta lupta. Am pus in vedere conducerii ca daca nu joc imi reziliez contractul. Pe scurt, am intrat in teren si prin minutul 70 urma sa ies. Era deja 3 la 0 pentru adversari, nu mai aveam ce face. Dar, eu jucam fotbal. Asta insemna sa ies cu echipa de pe teren, nu singur, atunci cind se termina jocul si sa o luam apoi de la capat. De la 0. Nu eram acolo ca sa ma pregatesc pentru urmatoarea partida inainte de terminarea celei pe care o jucam. Am refuzat sa ies de pe teren. Nu a contat pentru rezultat. S-a terminat 4 la 1 pentru ei. Dar, a fost pentru noi, pentru mine, cel putin, ultima infringere in acea grupa. A fost ultima infringere, dar momentul in care am reusit prima victorie. Am incheiat corect un ciclu si am putut trece mai departe. Daca nu eram lasat sa fac asta m-as fi lasat de fotbal”, spunea sportivul.
A fost catalogat in fel si chip, a fost sanctionat, insa a pus in dosarul sportului un principiu, unul fara de care totul ar fi fost altfel. “Vorbim despre perioada romantica a fotbalului”, explica mai apoi un “expert”. Da, se poate... Dar haideti sa punem totul intr-o alta poveste, intr-un alt dosar, numit viata. Iar, daca in sport ai nevoie de profesionisti, in viata, sintem cu totii …profesionisti.
Ne place sa uitam de “perioada romantica” si e oarecum normal avind in vedere ca sintem intr-o alta era. “Omul modern se adapteaza. Omul a ajuns unde este tocmai datorita capacitatii de a se adapta”. Corect, insa cred ca, de fapt, acum vorbim despre animalul din om. Oricind am refuza asta, fiecare dintre noi are un animal inauntru. Un animal cu instincte, care din cind in cind dicteaza, mai mult sau mai putin. In fotbal si in lumea animalelor a juca corect si pina la final este un principiu de baza. La oameni, mai putin. Pentru ca refuzam constant asta. Dar oricit am nega si pentru noi, o “ultima infringere este o prima victorie”. Numai ca, pentru asta, trebuie sa ducem totul pina la final. Apoi o putem lua de la capat.
Corneliu Manuel Sarbu
